Peste dealul Sasului, cum mergi de la Bran spre Rucăr, cocoţată deasupra localităţii Podul Dâmbovicioarei dăm de o cetate medievală, nu prea mare ca proporţii, unde se presupune că a fost un punct vamal. Cetatea mai este cunoscută şi ca cetatea de la Orăţii , cetatea Neamţului, cetatea Piatra Craiului sau cetatea Dâmboviţei. Se crede că în primăvara lui 1222 Andrei la II-lea regele Ungariei printr-o Diplomă i-ar fi dat sarcină lui Herman, maestrul Ordinului teutonic, să ocupe teritoriul de la sud de munţi şi atunci s-ar fi construit acest ’’Castrum muntissimum ’’ ca un prim avanpost. Pentru că această cetăţuie cât şi cea de la Cetăţeni-Muscel se află pe apa Dâmboviţei s-a creat confuzia, în literatura de specialitate, care este adevărata Cetate a Dâmboviţei amintită în documente ca fortificaţie şi loc de vamă ? Este de amintit că de numele de Cetate a Dâmboviței, oricare ar fi aceasta, se leagă două evenimente: cel din 1368, când oastea voievodului Transilvaniei, Nicolae Láckfy, trimisă de regele Ludovic, este învinsă de oamenii pârcălabului cetății, Dragomir, din vremea lui Vladislav I, și cel din 1396 când este prins aici Vlad I Uzurpatărul, rivalul lui Mircea cel Bătrân, în lupta cu Știbor, voievodul Transivaniei (2).
Cetatea se vede din şosea.
Ca să ajung la ea am lăsat maşina întro parcare de pe marginea drumului de unde am coboarât cam zece minute.
Am revenit la Podul Dâmbovicioarei să verific informaţiile auzite, în refugiul unde am parcat maşina, de la o gospodină, ce vindea brânză în coajă de brad, sucuri din fructe de pădure, ţuică şi covrigei, călătorilor ce poposeau pentru câteva minute să admire peisajul. Am coborât până la vechiul drum roman ce se încolăceşte pe sub stânci până în dreptul cetăţii şi traversează, apoi, pe o următoare culme pe marginea pietrosă a unei prăpăstii. Am redescoperit, după spusele femeii, în zonă stâncoasă a drumului urmele de care întipărite în piatra călcată secole de-a rândul .
După existenţa unei cisterne de apă aflată în marginea drumului şi nu departe de cetate deduc că era rânduit şi un loc de popas pentru trecători. Pe această porţiune de drum după unele cronici mai vechi căruţele se trăgeau sau se lăsau la vale cu frânghiile. Cert este că panta în această porţiune este destul de mare. Stând pe marginea unei stânci am urmărit uimit demonstraţia de zbor dată de un uliu. Am urmărit cum s-a aruncat de câteva ori în picaj asupra unei ciori mult mai mare decît el, cum după ce cădea în gol se redresa şi urca din nou. La un moment dat distanţa de cădere a fost destul de mare, s-a redresat şi cu energia acumulată a început să urce pe verticală fără să încerce o revenire la zbor normal. Am aşteptat nerăbdătător să văd ce face cînd ajunge în punctul mort, când forţa gravitaţională egalează forţa de urcare şi viteză de urcare devine zero; a făcut o ranversare (termen aviatic de întoarcere a unui avion pe o aripă în puctul mort cu revenire în picaj).
Cetatea nu este mare. Se remarcă la ea turnul deschis spre interior şi zidurile groase de aproximativ 2 m (1). Pe latura de sud există un şanţ de apărare iar pe cea de est albia formată, în timp, de torenţii de ploaie. Pe celelalte două laturi stânca înaltă, postament pentru zidul de fortificaţie, contribuie mult la sporirea coeficintului de apărare. Cu toate acestea îşi va găsi sfârşitul întrun incediu în urma unei lupte.
M-am întrebat dacă crucea ce se află mai jos de cetate (vezi Galeria de imagini), pe un pinten de stâncă, are vreo semnificație legată de cetate? Târziu am aflat (3), că această cruce a lui Constantin Brâncoveanu ridicată în 1711, comemorează construcția podului de peste Dâmbovița, care a înlesnit trecerea oștilor aliate către Transilvania în anul 1690, trecere finalizată cu bătălia de la Zărnești.
Din studiul istoricilor al materialului arheologic găsit aici, datarea ridicării cetăţii este situată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea la mai bine de un secol de la părăsirea Ţării Bârsei de către cavalerii teutoni. În concluzie trebuie să şterg această cetate de pe lista posibilelor fortificaţii ridicate de teutoni.
Bibliografie
1. Cristian Moisescu -Arhitectura Românească Veche
2. Nicolae Constantinescu – Vladislav I
3. Constantin Rezachevici – Constantin Brâncoveanu ZĂRNEȘTI 1690
.